Grupul de rezistenţă al fraţilor Duicu – Noi am stat ca-n mormânt

În contextul intensificării activităţii grupurilor de rezistenţă din Banat, în iarna 1948-1949, serviciile represive ale guvernului de la Bucureşti au luat în considerare riscul de a pierde autoritatea şi chiar controlul în anumite zone din provincia sud-vestică, motiv pentru care au decis intervenţia de urgenţă şi cu forţe considerabile. Rezultatele au fost cele aşteptate, adică distrugerea principalelor grupuri bănăţene, între ele si cel al colonelului Ion Uţă. Însa unii din membrii acestei grupări au reuşit să scape de arestare şi ulterior s-au reunit sub conducerea unor noi lideri, constituind formaţiuni – "rămaşiţele grupului Uţă”, potrivit terminologiei Securităţii – care au infirmat timp de mai multi ani pretenţia regimului comunist de a controla întregul teritoriu montan al Banatului.


Ion Duicu

Reunirea supravieţuitorilor din grupul colonelului Ion Uţă

În momentul atacului Securităţii, la 7/8 februarie 1949, unii dintre membrii grupului Uţă erau plecaţi dupa alimente. În faţa ofensivei întreprinse de autorităţi, ei au căutat să-şi găsească locuri cât mai sigure de refugiu. Supravieţuirea în munti pe timp de iarnă era însa extrem de dificilă.Cei care au scăpat din grupul colonelului Uţă au încercat sa se regrupeze. Unii supravieţuitori au povestit ca erau foarte puţini, iar ajutoarele primite din partea sătenilor se micşoraseră şi ele, alţii că numarul lor se ridică la 37. În primavară s-au reunit în padure. "Acum, când ne murise şeful, aşteptam să vină alt şef, care să ne organizeze. Aşteptam. Nu mai puteai să mişti, că era atâta armată!”. Când trupele intrau în padure, rebelii fugeau în sat, spre a se ascunde. În general lumea era binevoitoare, deşi informatorii nu lipseau. O lupta între unii partizani şi Securitate s-a mai dat la Rusca si la Globurău. Asupra celor dintâi se puseseră premii în bani. Spre exemplu, Radu Dinca, unul dintre ei, "valora” 200.000 de lei. El a si plecat spre Timişoara, unde îşi avea domiciliul, să se întâlnească cu soţia lui, pe care o rugase să ia legătura cu ţăranii din regiune, pentru a organiza şi acolo rezistenţa. Ulterior soţia l-a trădat şi a fost arestat de o echipă de securişti la Pădurea Verde, în marginea Timisoarei, în iunie 1950.

Nistor Duicu

Nucleul din jurul fraţilor Duicu

La jumatatea lunii februarie 1949, scurt timp după distrugerea grupului Uţă, Securitatea considera că partizanii care scăpaseră se aflau sub conducerea fraţilor Duicu zişi Boeru, din comuna Domasnea. Se pare că liderul grupului era Ion Duicu zis Boieru (dar si Popa, pentru că avea obiceiul de a se travesti în haine preoţeşti), iar alături de el se mai aflau fraţii săi Nistor si Petru Duicu, Gheorghe Cristescu, Petru Românu, toţi din Domaşnea; Stelian Berbecaru, din Buzău; Nicolae Lalescu, Nistor Armaş zis Gârbin, Ion Izbaşa zis Daba si Ion Duicu, aceştia originari din Cornereva. Securitatea reuşise până la 2 martie 1949 să introducă un informator între supravieţuitorii din grupul Ută. Informatorul nu doar că se infiltrase în rândurile partizanilor (10 în total), dar ghidat de securişti crease o diversiune, doi dintre partizani alegând să se izoleze de ceilalţi. Securitatea urmărea crearea condiţiilor ca partizanii să se împuşte între ei, adică cei 8 rămaşi să-i lichideze pe cei doi plecaţi. Cu ajutorul aceluiaşi informator, poliţia politică a aflat locurile de adăpost ale rebelilor şi toate persoanele care erau în legatură cu ei, oferindu-le provizii şi adăpost. Pe baza acestor informaţii precise, Securitatea pregătea capturarea partizanilor printr-o acţiune simultană la obiectivele identificate, agentul ei fiind utilizat pentru verificarea acestor ţinte. Securiştii au aflat că 10 membri ai grupului Uţă se găseau într-un adapost special construit lângă un salas din zona "Cracul Stânei”, 22 de km vest de Cornereva. Pentru anihilarea grupului s-a iniţiat o operaţiune pe 6 martie 1949, trupele având o călauză care cunoştea foarte bine zona şi locul unde se afla adăpostul. În dimineata zilei de 7 martie 1949, în adăpost au fost surprinşi doar doi luptatori anticomunişti, ceilalţi opt părăsind zona cu 24 de ore înainte. Cei doi partizani au deschis focul asupra securiştilor, dar Horia Izbaşa zis Michescu, plugar din comuna Cănicea, judeţul Severin, a fost împuscat mortal. Datorită vizibilitătii reduse – viscolul era extrem de puternic, cu o abundentă cădere de zăpadă – Nistor Armaş zis Gârbin a reuşit să dispară, deşi fusese rănit. Securitatea nu îi dadea nici o şansă de supravieţuire, deoarece pierduse mult sânge, dupa cum o dovedeau dârele lăsate pe zăpadă, în condiţiile în care mai şi fugise doar în cămaşă şi cu capul descoperit, iar pe o raza de 10 km nu avea unde să se adăpostească. Au fost capturate: o armă ZB, un pistol "cu butoi”, trei grenade defensive, 100 de cartuşe pentru arma ZB, două cutii cu praf de puşcă. Datorită condiţiilor climatice nefavorabile, trupele au fost nevoite să se adăpostească în sălaşe, operaţiunea durând trei zile, între 6 si 9 martie 1949. În urma acestei acţiuni au reieşit şi punctele slabe ale trupelor trimise pe teren, ele neavând echipament de munte şi fiind lipsite complet de mijloace de transmisiuni. Pentru acţiunile contra celor care scăpaseră din grupul colonelului Uţă, Securitatea a facut recunoaşteri aeriene pe Valea Cernei, dar şi terestre cu ajutorul unei patrule de la Centrul de schi de pe Muntele Mic, iar trupele au fost transportate de la Caransebeş la Băile Herculane cu o garnitura speciala de tren. Potrivit unor informaţii, Nistor Armaş zis Gârbin, partizanul scăpat din confruntarea amintită mai sus, a reuşit să ajunga în satul Fratâncea, din comuna Cornereva. Se pare că a fost împuşcat mai apoi de o persoană neidentificată. În afara de cei reţinuţi deja, pâna în prima decadă a lunii martie 1949 autorităţile reuşiseră să-i identifice pe membrii din sate ai organizatiei colonelului Uţă. Aceştia urmau să fie arestaţi după lichidarea celor opt partizani înarmaţi, în frunte cu fraţii Duicu, care se ascundeau în munţii din zona comunei Cornereva. Dat fiind ca în jurul lor se crease o reţea informativă, arestarea imediata ar fi stânjenit acţiunile Securităţii, având în vedere că majoritatea celor reţinuţi erau din Cornereva.

Petru Duicu – în tinereţe

Distrugerea subgrupului Duicu

Securitatea a obţinut informaţii de la Elena Popa si Mihai Românu că un grup de partizani se afla în padurea "Mărăzdinului”, lângă Domaşnea, iar la 30 ianuarie 1950 o companie din trupele de intervenţie a declanşat o operaţiune în colaborare cu Miliţia. Partizanii nu îsi luaseră măsuri adecvate de siguranţă, iar bordeiul a fost înconjurat. În lupta care a urmat au fost ucişi Ion Duicu şi Gheorghe Cristescu zis Galea, au fost prinşi Petru Duicu (acesta a vrut să se împuşte), Petru Românu si Nicolae (sau Gheorghe) Lalescu, dar Nistor Duicu si Ioan Stelica (sau Stelica Berbecaru) au reuşit să scape. S-au capturat atunci un pistol mitralieră, trei arme militare şi cartuşe. Cel puţin unii din informatorii Securităţii erau plătiţi, se pare că uneori cu sume considerabile. Bunăoară unul din cei care i-a tradat pe partizanii menţionaţi mai sus, Mihai Românu, o ruda îndepartată a lui Petru Românu, a facut gestul la insistenţele ginerelui său, inginer textilist din Lugoj, concediat pentru apartenenţa la Mişcarea Legionară. Pentru fapta sa, Mihai Românu ar fi primit atâţia bani încât în primavara şi-a putut cumpăra 60 de oi, deşi până atunci nu avusese nici una. În schimb, pentru ca îi trădase pe partizani, deşi promisese că nu o va face, Elena Popa a fost ridicată de luptătorii anticomunişti (între ei si Dumitru Işfănuţ), dusă în padure şi împuşcată. Partizanii morţi în confruntarea cu Securitatea – Ion Duicu si Gheorghe Cristescu – au fost duşi în Domaşnea de soldati, "pe pari ca şi cum ai aduce o oaie”. Scena părea desprinsă din secolele trecute. Aruncaţi în faţa primăriei, cei doi „erau în pieile goale aproape şi oameni de aici din sat (Nicolae Curtala si Ion Barbu, doi comunisti) mai se duceau şi dădeau cu piciorul în ei, ziceau că-i "cu ţara în braţe", când or vazut parul. Cadavrele au fost expuse în public două zile, după care au fost ridicate şi duse într-un loc necunoscut. Ion Budarca (Popescu), din Verendin, a fost prins în timp ce se ascundea în beciul din casa lui şi omorât. După ce au fost prinşi, Petru Duicu, Petru Românu si Gheorghe Lalescu au fost legaţi şi bătuţi, apoi purtaţi şi ei prin Domaşnea să-i vadă oamenii. Anchetele la Securitatea din Lugoj şi la cea din Timişoara au fost deosebit de dure. Captivii au fost "legaţi de mâini şi de picioare între două mese, atârnaţi de-un par, şi ne loveau cu ce apucau” (de regulă cu bâta şi cu bastoane de cauciuc). Nemaiputând suporta chinurile la care era supus – picioarele îi erau umflate în urma loviturilor –, Petru Duicu a încercat să se spânzure. Ideea lui Petru Românu şi a lui Gheorghe Lalescu de a-şi sincroniza mărturiile, de a susţine că partizanii morti le aduseseră mâncare, haine ş.a.m.d., s-a dovedit salvatoare. În alte cazuri, anchetele „încrucişate” ale Securităţii au dus la arestarea si condamnarea multor oameni implicaţi într-un fel sau altul în rezistenţă.

Petru Duicu – 2011

Petru Duicu, Petru Românu, Pavel Vadraru, Martin Moatar, Ianoş Nanu, Mihai Heimer (etnic german din Gărâna) etc. au fost judecaţi de Tribunalul Militar Timişoara. Sentinţa nr. 720/1950 prevedea condamnarea membrilor şi susţinătorilor grupului Duicu la pedepse situate între 1,6 si 25 de ani închisoare. Spre exemplu, Petru Duicu a primit 25 de ani (a fost cap de lot); Gheorghe Lalescu, 20 de ani; Petru Românu, 15 ani (i s-a spus: "tu trebuia să fii comunist, ai fost proletar”); Pavel Vadraru s-a ales „doar” cu 12 ani de închisoare corecţională, deoarece spusese că a fost ajutat numai de familie ("Dacă spuneai că ai lucrat cu alţii, îţi creştea pedeapsa”). Dupa o săptamână, în vara anului 1950, condamnaţii au fost transportaţi cu trenul-duba la Gherla, unde condiţiile erau inumane. De acolo au fost duşi la mina de plumb de la Valea Nistrului, unde au stat 3 ani. Cu toate că beneficiau de hrană mai bună în comparaţie cu aceea primită în puşcărie, munca era extenuantă datorită normelor exagerate şi faptului că au lucrat multa vreme câte 16 ore pe zi. Dupa 3 ani, partizanii au fost separaţi de ceilalti deţinuţi, inclusiv de tărănişti, şi duşi împreuna cu legionarii la Aiud. Acolo au stat P. Vadraru si I. Baderca pâna în 1962. Petru Duicu a executat 14 ani şi jumătate în penitenciarele Timişoara, Gherla, Mina 9 Mai si colonia de munca Nistru, din Maramureş, peste tot îndurând umilinţe nesfârşite si înfometare. În 14 ani şi jumătate a avut o singură data "vorbitor” (întrevedere cu familia) şi un singur pachet. În rest, "noi am stat ca-n mormânt”.

Petru Românu în anii '70

Petru Românu a fost si el dus la minele din zona Baia Mare, mai precis la Valea Nistrului. Acolo l-a cunoscut, la sfârşitul anului 1952-începutul anului 1953, pe viitorul „cronicar” al Gulagului românesc, Ion Ioanid. Românu a participat la o evadare memorabila din lagarul mina de la Valea Nistrului, în iunie 1953, împreuna cu alţi trei detinuti: Marin Ţucă , fost căpitan în trupele de geniu, fiu de preot din comuna Albesti, judetul Dolj, condamnat ca legionar, Ion Cotofan (sau Cotofana), din Avrig, si Nicolae Miron, un tăran din Moldova. Evadarea a reuşit, dar după câteva zile au fost prinşi cu toţii, duşi la Oradea, anchetaţi şi judecaţi de o instantă militară. Dintre cei patru acuzaţi, trei au fost condamnaţi la moarte, între ei si Petru Românu. În urma cererii de graţiere s-a revenit asupra condamnării a doi dintre ei, Ion Cotofan si Petru Românu, acestia primind munca silnica pe viata. Dupa eliberarea din puşcărie, în 1964, asupra lui Petru Românu s-au facut presiuni pentru a intra în colhoz. El însă a refuzat şi a primit pamânt situat la 7 km de Domaşnea. A preferat să ramâna ţăran independent pe pământul lui şi să crească vite, reuşind să se descurce chiar mai bine decât colectiviştii din sat.

Marturii Petru Duicu

Materiale preluate din lucrarea: Dorin Dobrincu – Formaţiunile de rezistentă din Banat (1949-1954) – „Rămăşiţele grupului Ion Uţă: Formaţiunile de rezistenţă din Banat conduse de fraţii Duicu, Dumitru Mutaşcu şi Dumitru Işfănuţ (1949-1954)

Fotografiile ne-au fost puse la dispoziţie de Petru Duicu(Boeru).

Fotografia cu Petru Românu face parte dintr-o colecţie de familie.

3 thoughts on “Grupul de rezistenţă al fraţilor Duicu – Noi am stat ca-n mormânt

  1. Pingback: Colonia de la mina Valea Nistrului | Domasnea

  2. Pingback: Domaşnea contrastelor | Domasnea

  3. Pingback: Nucleul din jurul lui Dumitru Mutașcu – Dumitru Ișfănuț | Domasnea

Leave a Reply